Physical Address

304 North Cardinal St.
Dorchester Center, MA 02124

Cum ne schimbă viața?

Cred că prima oară am luat contact cu ideea de cicluri ale vieții din pură coincidență. Mă aflam acu’ ceva timp într-o plimbare toridă pe străzile cu aer medieval ale Sibiului, în căutarea unor noi cărți de citit. Nimic precis. Am intrat într-o librărie. Rafturile de cărți mustind a creativitate, culoare și frumusețe au devenit pretextul perfect de mă relaxa câteva momente. Am băgat de seamă că se ținea un club de lectură, chiar în locul de care zic.

Toată atenția din încăpere era îndreptată spre o doamnă aflată între două vârste, lucind de inteligență și perspicacitate. Recita ceva dintr-o carte. Eu luând o carte drept paravan, o priveam galeș, absorbindu-i vobele…părea că le citește dintr-o carte de filozofie veche. Despre Afrodita și alți zei. Despre filozofi. A menționat ceva de Socrate, ceva de Cicero.

Eram într-un crescendo în a aduna toate aceste informații. Simțeam că urma să zică ceva ce aveam mare nevoie să aud. Nu era întâmplător că se afla acolo și că eu mă furișam de după rafturile de cărți, dorindu-mi să fiu un păianjen care țese liniștit într-un colț și se prinde de tot ce se întâmplă în jurul lui.

Ups.

De pe raftul unde mă aflam, o carte a aterizat ca un avion avariat direct pe podeaua rece.

Toate capetele s-au învolburat spre mine.

-Aoleu! zic în gând.. punând cartea la loc fără să mă uit înspre ei.

Totuși am simțit bunăvoința doamnei. Și am avut dreptate. Privirea ei mă invita să iau loc alături de grup. Am surprins asta cu coada ochiului. Nu de alta dar ar fi fost mai comfortabil pe scaun. Ca omul care știe ce face, mă arăt preocupată să găsesc ceva și mă lasă în pace. Așa că m-am relaxat. Am citit câteva rânduri din cartea pe care o țineam deja în mână. După câteva momente, Doamna Simpatică a pus accentul pe o frază, repetând-o de mai multe ori. A zis că “oamenii precum șerpii își schimbă pielea de mai multe ori pe parcursul unei vieți. Proces care la șerpi se numește năpârlire”

Evrika!

Asta era asta era ce așteptam. Am ieșit din librărie și mi-am continuat plimbarea.

Pentru că totuși există coincidențe fericite în lume, un an mai târziu mi-a revenit informația asta. Cum adică ne schimbăm pielea? Cum adică nu mai suntem aceeași? Apoi am derulat înapoi în amintiri către nopți nedormite, veri de neuitat și am realizat că și eu mi-am schimbat pielea de câteva ori.

Din “tipa care dorea să fie cea mai deșteaptă din încăpere” la “nu știu tot și nu rezonez cu toate informațiile oamenii sau ideile. Și that’s fine.

“ Există o oarecare libertate în a arunca frâiele, în a renunța să mai fugi după cai verzi pe pereți doar pentru că așa cred eu în obsesia mea că trebuie să fie.

Adio lui “cum e posibil să-mi vorbească mie așa?”, adio lui “eu sunt o îngerașă, ceilalți sunt niște malefici.”

Adio lui “de ce mi se întâmplă mie?”.

Adio “statusului de victimă”.

Înțeleg că sunt lucruri care stau în puterea mea și lucruri care nu stau în puterea mea. Pentru că indiferent…uneori mă pierd și fac marea greșeală de a crede că lucrurile mi se întâmplă- da’ nu e chiar așa.

Adevărul este că modul în care eu creez tot ce mi se întâmplă face diferența. Am învățat despre perspectivă, aceeași perspectivă pe care fotografii o folosesc să obțină capodopere.

Uitându-mă peste vechi versiuni ale mele, am realizat că nu m-aș mai putea întoarce niciodată înapoi. Că momentele acelea încapsulate în neant- oricât de frumoase, de dulci, de interesante, de surprinzătoare sunt înghețate acolo- în timp. Stau ca drept dovadă a ceea ce am fost și nu a cui sunt cu adevărat. Dacă aș pune față în față cele două versiuni și le-aș scoate la o prăjitură sau ceai sau cafea sau ce vrei tu nu prea ar mai avea ce să-și zică. Pentru că mentalitatea, felul în care văd lumea acum e la 360 °. Bat pariu că s-ar uita una la alta cu surprindere.

-Cum am putut să fiu eu așa de limitată, de ușor de impresionat, de fricoasă ar spune versiunea mai evoluată.

–Asta crede că le știe pe toate… nu, eu am dreptate. Sunt prinsă la masă cu tipa asta. Of și trebuie să o și ascult. N-am încotro… zice ca o moară stricată că fiecare are capacitatea de a crea și de a ne asuma responsabilitatea pe ce ni se întâmplă. Cine se crede și asta să-mi dea mie lecții de viață?

Da, subscriu că nu s-ar înțelege prea bine.

A-ha, a-ha, a-ha. Și astfel am înțeles ce zicea doamna drăguță. Șerpii nu plâng după straturile de piele care nu le mai folosesc, noi da. Amuzant pentru șerpi, nu?

Pe măsură ce devenim mai conștienți de ce vrem, de cine suntem, conștienți în adevăratul sens al cuvântului. Pe măsură ce deschidem ochii larg, e inutil să ne întoarcem la ce am fost, la noi “cei care văd lumea cu ochi de cal”. La noi cei care caută să impresioneze, la noi cei care fug ca apucații neștiind încotro se îndreaptă. Așa că această metaforă de schimbare ne ajută să dăm la o parte straturi din mintea, inima și din toată ființa noastră pentru a ne apropia de noi, de nucleul din care suntem făcuți cu adevărat. Avem timp, stările de spirit sunt temporare, durerea e temporară chiar și proiectul ăla din facultate la care am lucrat o noapte întreagă de parcă era sfârșitul lumii sau interviul ăla de job pentru care am fi făcut orice sau clientul care ne-a refuzat oferta whatever…

Ce vreau să zic e că viața noastră e făcută din etape-cicluri și pe măsură ce avansăm, ne descoperim ca un Cristofor Columb al propriei persoane. Ne eliberăm de povara lucrurilor inutile pe care le purtăm cu noi de atâta timp pentru a arăta ce importanți suntem. Cu noi cei de azi, important e să fim bine și cu noi cei de ieri important e să facem pace ca să putem merge mai departe. Fără regrete, fără teamă că lucrurile nu vor mai fi la fel, fără piedici pe care ni le punem singuri. Mai sunt multe de explorat. O lume extraordinară ne așteaptă la orizont.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *